Discuţiile au plecat de la găsirea unor schelete cu oase neobişnuit de lungi. Reluăm
unele din aceste informaţii apărute în presa noastră după anul 1975:
- La Gargayan în Filipine s-a găsit un schelet de 5,18 m. lungime;
- La Alguctca lângă Magliss în Caucas s-au găsit în anul 1961 schelete de 3,0 m.
lungime;
-În Moravia s-au descoperit unelte de piatră lungi de 3-4 m. măsura unor asemenea
uriaşi putându-se calcula proporţional;
- În California în anul 1895 minerii au găsit un schelet de femeie care avea 2,38 m.
înălţime;
-În anul 1930 înălţimea medie a scheletelor găsite în Nordul Mexicului indica o rasă
de 2,44 m. înălţime;
- În URSS muncitorul Alexander Linnik, a exhumat un schelet de femeie de 3500 ani
vechime şi 2,65 m.
Exemplificările pot continua, dar preferăm să dăm şi exemple din documente şi
literatură. Astfel menţionăm, selectată, următoarea scară de exemple, tot din presa noastră,
dar din anul 1907:
- Sesostis, rege în Egipt, avea 2,26 m.
-Împăratul Maximilian 2,45 m.
- Un general din armata lui Xerxes 2,55 m.
-Un sclav numit Gabara trimis din Arabia împăratului Claudiu 2,80 m.
- Goliat (din Biblie) 2,92 m.
- Pussio şi secundilla aflaţi la Roma pe vremea ămpăratului Augustus 3,018 m.
- Sclavul Eleafar evreu trimis de Artaban,
regele parţilor, împăratrului Tiberiu 3,091 m.
- Eroul mitic grec Orestes 3,10 m.
Valorile în metri rezultă din valorile transmise (majoritatea în coţi) şi transformate.
În ţara noastră schelete descoperite de curând au fost menţionate de N. Densuşianu
în „Dacia Preistorică” şi în alte locuri, chiar şi în Ana Şoit: „Legende populare mireşeşti”.
Există şi alte indicii care conduc la înălţimi cam de aceleaşi valori sau mai mari pe
baza şi a altor surse cum ar fi lungimea tălpilor picioarelor imprimate în stâncă, în
numeroase locuri de pe glob şi bineînţeles şi de la noi din ţară, sau distanţe dintre orbite,
etc.
Ştiinţa oficială încă nu a acceptat situaţia arătată mai sus, dar cred că oricare cititor
realizează că datele prezentate acum şi în alte episoade viitoare nu sunt aiureli şi că
speculaţii teoretice nu pot prevala realităţii efective.
Descoperirea de-a lungul timpului în diferite puncte ale Terrei şi bineînţeles şi în
ţara noastră a numeroase oase izolate sau chiar schelete evident de oameni dar mult mai
mari decât a rasei actuale, a ridicat problema uriaşilor (giganţilor) care ca atare - deşi în 2
faţa unor probe evidente - a fost aruncată la coşul uitării de „ştiinţa” oficială din care cauză
nu a putut intra nici în conştiinţa intelectualilor care în masă se conduc încă din comoditate
după automatisme şi tipare fixe de gândire materialiste.
Desigur, ca orice problemă de cercetat, de ştiinţă sau nu, trebuie început cu Cartea
Cărţilor, cu Biblia. Referiri la uriaşi veţi găsi deci în Geneză 6:4; Numeri 13:33; Deuterom
2:10 şi 3:11 şi 1 Cronici 20:6, surse pe care le are oricine în casă, deci asupra cărora nu mai
insistăm pentru a putea trece la alte izvoare, începând cu ţara noastră, care şi în acest
domeniu ocupă o poziţie de frunte în eşicherul mondial, şi vom începe cu basmologia.
Analiza bibliografiei basmelor de pe toate teritoriile pe care au trăit seminţii
româneşti, arată că acestea considerau că uriaşii reprezintă generaţia anterioară umanităţii
actuale. Antropologic ei erau identici cu semenii noştri de azi dar având proporţii mult
superioare, adică de exemplu în gura lor puteau să intre 6 oameni deodată şi picioarele lor
erau groase cât butoaiele. În concepţia strămoşilor noştri uriaşii, fiinţe considerate reale,
erau în general cam prostănaci dar în general buni şi miloşi deşi, unii dintre ei, pot fi
vicleni, cruzi şi chiar antropofagi. Uriaşii noştrii nu aveau alte malformaţii genetice decât
dezvoltarea exagerată, spre deosebire de exemplu de cei din Elada unde s-a înregistrat
cazul mai celebru al uriaşului Briareu, care avea 100 braţe şi 50 capete, caz de data aceasta
chiar neplauzibil, probabil metaforic, fiind singular.
Mai interesant şi strict specific basmologiei româneşti sunt denumiri omonime ca
jidov, tătar, novac şi arap, dintre care primele două mai importante prin neaşteptate
conotaţii, celelalte două fiind mai puţin folosite, ultimul chiar foarte rar.
La început vom face o precizare în legătură cu termenul uriaş.
Lazăr Şăineanu şi după el şi ceilalţi filologi au considerat că originea lui este limba maghiară pe filiaţia orias (om gros) ceeace este evident facil, ilogic şi greşit. Nu trebuiau românii să aştepte venirea ungurilor ca să-şi denumească antecesorii, atât timp cât în limba sanscrită există un termen
care se scrie identic uryas şi care înseamnă „putere” sau „forţă”. Uriaşul „luat” de la unguri
nu se putea răspândi uniform în toată ţara, aşa cum se regăseşte în toponimie. Pe de altă
parte legătura dintre limba noastră şi cea sanscrită este în prezent bine documentată şi
poate fi considerată dovedită ca atare. Filiaţia maghiară este deci desuetă, dacă o mai
susţine cineva. Este de mirare dar simptomatic totuşi că şi în sec. XIX, când limba sanscritp
era deja cunoscută printre filologi şi oameni de ştiinţă, nu s-a gândit nici unul să o
folosească comparativ cu cea română. Alte numeroase cuvinte româneşti neaoşe au fost
date ca având origine maghiară, deşi dacă ele sunt căutate în dicţionare etimologice
ungureşti sunt trecute acolo ca venind din limba noastră. Situaţia iarăşi simptomatică s-a
deplasat mai târziu cu ocazia elaboării Dicţionarului Explicativ al Limbii Române - DEX - în
care un procent foarte mare de cuvinte româneşti sunt date ca provenind din limba
bulgară. Reamintim că autorul Dicţionarului era vechiul comunist de origine bulgară Iorgu
Iordan şi că deşi anomalia, evident tendenţioasă, a fost sesizată încă înainte de Decembrie
1989 totuşi nu se va corecta nimic, după toate probabilităţile, nici în viitorul previzibil.
Revenind la denumirile omonime vom arăta despre primul (jidov) că acesta are o
mare folosire şi în prezent în toponimia noastră. Personal am colecţionat 54 denumiri
dintre care 7 se referă la cetăţi, 16 la localităţi sau locuri în general, 10 sunt cursuri de apă,
11 sunt munţi, peşteri sau stânci şi 10 diverse.
Pentru a exemplifica această colecţie de nume cu forme totuşi diferite de cea de bază
vom arăta pe acelea legate de munţi sau situate în munţi: Oborul Jidovilor la Polovraci, 3
Masa Jidovului pe râul Sebeş, Peştera Jidovina în Apuseni, Vârful Jidovia lângă Ocoliş (Alba),
Idavanul în munţii Retezat, Vulcanul Jidova lângă Zlatna, muntele Jidovanul la Gura Zlata,
Măgura (nu e chiar munte) Jidovului în Dobroteşti Teleorman, Capul Jidanului (1483 m.) în
munţii Suhard, iarăşi o măgură Jidova în comuna Ianca-Olt şi Vârful Jidu (2091 m., între
Răşinari şi Voineasa). Din celelalte grupe mai reţinem următoarele forme: Jidava, Jidovii,
Jidova, Jidoviţa, Jdioara, Jidoştiţa, Jidiovina, Jidoaia, Jid, Jidan, etc.
În raport cu această formă se găsesc relativ mult mai puţine cu apelativul Uriaşi ca
de exemplu totuşi Grota Uriaşilor în satul Trestioara -Buzău şi altele.
Formele derivate din Jidov au fost preluate şi în literatură ca de exemplu Poiana
Jidovului care apare la Sud de Iaşi în „Ţara de dincolo de negură” de M. Sadoveanu.
Interesantă este denumirea de Oase de Jidovi dată în judeţul Olt olanelor de lut pentru
transportul apei.
Al doilea omonim interesant al uriaşilor este tătar pe care Lazăr Şăineanu, ca şi pe
cel de jidov, îl pune în corelaţie directă cu poporul (popoarele) respective justificând astfel:
„principiul pe care se bazează asemenea nomenclatură este caracterul mai ales păgân al
popoarelor respective la care se adaugă păstrarea în timp şi spaţiu”.
Alăturarea este din nou facilă pentru că poporul nu poate face nici o asemănare atât
de ilogică între uriaşi şi tătari (ca şi între uriaşi şi evrei).
Nicolae Densuşianu în „Dacia Preistorică” arată clar: „La început termenul de Tartaros ni se prezintă astfel în părţile de nord ale teritoriului pelasg, cu deosebire în Dacia, ca un
titlu cosmogonic al supremei divinităţi” (pg. 210). Tartaros însemna pur şi simplu Saturn
(Cronos). Din Tartar s-a ajuns la Tătar, sau la Roma Tartar (Apollo, după Suetoniu) sau
Tatra la vecinii noştri din Vest. Multe vârfuri de munţi la noi se numesc astfel. Vom trece
peste prea cunoscutele Chei ale Tătarului, dar vom reţine un vârf din Făgăraş, Vârful
Tătarului (1890 m.) din apropierea cabanei Suru, nestrăbătut nici azi de traseele turistice
obişnuite. Traseele de pătrundere ale tătarilor (istorici) în ţara noastră sunt bine
cunoscute. Se mai ştie că nici ei, ca nici alţi năvălitori, nu foloseau crestele munţilor ca drum
de acces, ci văile sau malurile acestora. Atunci cum îşi poate închipui cineva că stingherul
vârf din Făgăraş a trebuit să ia numele unor bande izolate puse numai pe jaf care au activat
episodic dar la mari distanţe în timp şi spaţiu. Vârfurile de munţi erau şi locuri sacre şi nu li
se dădea numele unor venetici, forţe ale morţii.
Aceiaşi confuzie de bun simţ mai este încă acreditată şi în legătură cu sutele de
denumiri orografice din munţi legate de cuvântul Ţigan care ăn realitate este Tigan din
sanscrită, ceea ce ănseamnă vârf, dar asta este o altă problemă.
În studiile pe care le-a încheiat la Paris, Cornelia Velcescu, acordă denumirii Tartar =
Tătar cea mai veche datare pe care a putut s-o facă prin teoria proprie a precesiilor şi a
inversării polilor magnetici, de circa 76.000 ani înainte de Hristos pentru zeul Man (Saturn)
pe vârful Omul din Bucegi.
În concluzie Tătar înseamnă Saturn şi nu are nici o legătură cu tătarii ca populaţie
semnalată istoric sub acelaşi nume.
Cu aceste precizări să trecem din basmologie în mitologie folosind complexa sursă
„Mitologie română” de Romulus Vulcănescu. Acesta consideră uriaşii ca a doua experienţă
antropologică a antropogeniei divine, adică a evoluţiei creaţiei omului pe Pământ, ei
precedând a treia fază care este reprezentată de oamenii propriu-zişi. Există o bogată
toponimie şi cu Uriaşi, separată de cea cu Jidovi. Dintre trăsăturile lor comportamentale 4
mai adăugăm că uneori uriaşii se certau între ei, ocazie în care erau foarte violenţi, dar că
femeile lor erau mult mai paşnice, muncitoare dar şi guralive. Uriaşii au pierit prin prostia
lor fiind înecaţi de potopul pe care şi l-au declanşat singuri, ultimele exemplare expiind în
peşteri unde în general se refugiaseră.
Important de reţinut atât din basmologie cât şi din mitologie este faptul că rasa
omenească propriu-zisă a apărut înainte de stingerea rasei uriaşilor alături de care a
convieţuit o bucată de vreme.
Problema uriaşilor este exemplar tratată de victor Kernbach în best-sellerul anului
1973 „Enigmele miturilor astrale”. Pe lângă o documentare eshaustivă autorul leagă ăn
mod foarte corect misterul uriaşilor de existenţa pe tot globul a sculpturilor megalitice a
căror geneză antropică este sustenabilă prin pregnanţa unei game întinse de dovezi şi care
face ridicolă „certitudinea” dictatorială a ipotezei acţiunii haotice a factorilor naturali,
ipoteză încă susţinută cu verocitate de mediile oamenilor de ştiinţă (materialistă).Căci cine
putea să realizeze nişte sculpturi atât de mari sau în poziţii atât de cocoţate decât oameni
de talie corespunzătoare, dacă refuzăm aportul în execuţie a unor extratereştrii dotaţi cu
mijloace ultraperfecţionate (laser, ultrasunete)? Victor Kernbach pleacă atât de la Biblie şi
Cartea lui Enoh, cât şi de la cartea ebraică Zohar. Informaţia bogată complică problema
întrucât în afară de uriaşii propriu-zişi cantonaţi în Atlantida, dar răspândiţi şi în restul
lumii inclusiv la noi în timpuri imemoriale, rasă oricum distrusă pe la anul 12000 înainte de
Hristos cu ocazia marelui potop, autorul semnalează uriaşi rătăciţi şi pe vremea lui Moise
care locuiau la est de Iordan în ţinutul Hebron. Aceştia erau fiii lui Enac şi dimensiunea lor
colosală este menţionată în Biblie (Numerii 13:33). Se pare că uriaşii în general erau folosiţi
numai pentru muncile grele şi că arareori coborau din vârfurile munţilor având ca
diferenţă faţă de oamenii obişnuiţi şi sângele care la ei era albastru.
Victor Kernbach aduce o sursă în plus în atestarea uriaşilor, pe Herodot (Istorii I,
68) şi mai enunţă şi problema guganilor din munţii Retezat, problemă deosebit de
interesantă, din care cauză ea nici nu a atras atenţia antropologilor noştrii(vezi Arca nr. 8).
Mai evidenţiem o singură sursă: Louis Charpentier în lucrarea „Les Geants et le
mystere des origines” ăn care printre altele se confirmă perioada de dispariţie în masă a
uriaşilor între 10.900-13.050 î.Hr., atunci când omenirea se afla ăn zodia Fecioarei (ştiind
că în prezent se consumă ultimii ani din zodia Peştilor înainte de a intra în Vărsător).
Prezenţa uriaşilor în memoria ancestrală este consemnată la foarte multe, daca nu la
toate popoarele şi în toate ţările. La noi problema, bogat reprezentată pe spaţii întinse,
îmbracă un aspect special prin dublarea până la substituire a denumirii „uriaş” cu cea de
„jidov”, ceeace conduce la o anumită semnificaţie cu implicaţii actuale politice după cum s-a
putut auzi şi vedea la o celebră emisiune în contradictoriu de la Televiziunea Română,
emisiune a redactorului M. Tatulici.
Este o problemă pe cât de interesantă pe atât de neglijată de oamenii de ştiinţă atât
istorici cât şi antropologi care au considerat, împotriva evidenţelor materiale, că ea nu
poate exista întrucât nu se încadrează în teoria evoluţionistă a lui Darwin.
Este vorba deci de o dogmă, chiar ştiinţifică fiind, dar tot dogmă rămânând. Acum la sfârşit de secol, în toate domeniile inclusiv cel al Ştiinţei, dogmele sunt aruncate la coşul Istoriei, chiar cea mai
sus amintită, ceeace ar putea şoca încă pe mulţi „reacţionari” materialişti.
Evidenţele materiale la care ne refeream cuprind nu numai amintiri transmise prin
toponimie, prin „basme”, unele documentele scrise, dar mai concret prin urme materiale: 5
oase şi chiar schelete care au fost găsite sau se găsesc ăn permanenţă ăn diferite puncte ale
Terrei.
O altă probă materială indirectă este prezenţa, consemnată oficial în diferite zone
geografice, au unor fiinţe de înălţime mai mare purtând diferite denumiri dintre care cea
mai cunoscută fiind Yeti.
De fapt aceştia nu sunt uriaşii noştrii, dar acceptarea existenţei lor
evidente demonstrează din nou întârzierea în cunoaşterea realităţilor produsă în ultimele
2-3 secole de o preocupare importantă a speciei umane denumită Ştiinţă, care prin dogme
şi reguli rigide şi materialiste, a condus prin poluare, manipulare genetică şi energie
atomică la un sfârşit prin autodistrugere a unui ciclu de civilizaţie care este periclitat. În
cazul lui Yeti dogma este că el nu poate exista căci nu se ştie unde poate fi încadrat în
încrengătura antropologică. Cum zicea academicianul Grigore Moisil „Omul când nu
înţelege, e contra”. Insistăm asupra acestei situaţii căci deşi un asemenea exemplar femelă
de Yeti a fost filmat ţi dat la RTV mai sunt încă numeroşi „intelectuali” adică oameni şcoliţi
prin discipline dogmatice care refuză să creadă în existenţa lor. Este aceeaşi situaţie cu cei
care deşi văd un O.Z.N. continuă să afirme că aşa ceva nu poate exista în realitate din cauza
distanţelor enorme dintre planete şi stele, a posibilităţilor ... bla, bla, bla (tradus pe
româneşte limbaj de lemn sau aiurea în tramvai).
S-a făcut intenţionat această digresiune Yeti - O.Z.N. pentru a pregăti condiţiile de
înţelegere a fenomenului Uriaşilor care au existat efectiv pe această planetă a noastră,
Terra...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu